Titlul nu este neaparat o intrebare din copilaria mea, chiar nu stiu daca eram un copil-burete si/sau un copil-de ce?, cum imi place mie sa-i caracterizez pe copii, adica cei care absorb informatia precum un burete si/sau un copil care dupa cum v-ati dat seama intreaba intruna de ce aia si de ce cealalta… Am ales subiectul ploii pentru ca ieri am fost intr-un pub local si discutam, asa cum imi place mie sa cred:). Dintr-odata, sau poate usor usor, nu sunt sigur, a inceput o ploaie naprasnica, cu picaturi enorme(o sa vedeti de ce spun enorme), vant etc. iar noi zambeam foarte relaxati caci eram in cusca aceea de caramida sau ce material o fi fost si nu ne uda, nu ne sfichiuia acel element al naturii, ploaia. Ma simteam bine, confortabil in fotoliu stiind ca sunt ferit de acea umilinta a naturii, ploaia, care rade de tine pentru ca te face sa plangi din tot corpul. Si totusi ploaia s-a oprit la un moment dat iar un amic a zis sa luam niste alune caci nu mai ploua. Zis si facut. Am mers noi linistiti sa luam alune, am luat o punga mare caci eram multicei si la intoarcere s-a pornit o ploaie “acida” si cu picaturi enorme de-mi cadea una pe ureche si-mi inunda de-a dreptul acest instrument de captat sunete pitigaiate. Amicul care era cu mine a zis sa ne grabim caci nu puteam sa suportam acea umilinta numita ploaie. A urmat o fuga nebuna prin ploaie, o fuga ce avea sa grabeasca sosirea noastra in “sanctuarul adapostit de molii”. Iar eu am avut o strafulgerare in sinapsele mele jucause caci mi-am amintit de perioada cand eram copil si mergeam la tara. Atunci cand ploua era motiv de bucurie pentru tarani caci se facea recolta insa acestia se adaposteau in casa. Eu nu aveam nici o treaba cu recolta dar eram bucuros din cale afara, extaziat peste masura din doua motive: imi placea sa stau in ploaie si mi placea sa traiesc ceea ce urma:: fuga nebuna prin baltoci. Stateam in ploaie desi nimeni din familie nu era de acord insa noi nu ascultam, eu si sora mea, stateam in ploaie, stateam si ne simteam bine,purificati, glorios de bine, glorios de purificati, cateodata doar stateam, cu mainile in aer, in semn de apreciere, in semn de iubire fata de fenomenul care ne scotea din banal, ne urma visele, ne scalda cu o apa calduta sau rece, dupa preferintele pielii.
Cateodata jucam fotbal in ploaie, era cel mai frumos lucru posibil pentru noi: sa ai mingea la picior, sa o simti grea, sa simti noroiul cum iti mangaie picioarele goale, sa simti stropii de ploaie cum iti spala murdaria noroiului si noroiul cum iti spala murdaria ploii intr-o “lupta” sincron. Pasele erau aplaudate de caderile ploii, golurile erau sarbatorite de noroiul ce topaia intruna, sentimentul de eliberare era inaltator pentru noi, faulturile erau inexistente caci ploaia era un arbitru de temut iar parul era un complice de vis caci el purta greul pe teasta inundata de bucurie si lacrima. Ce urma era poate la fel de bine. Dupa ce se oprea ploaia si totul era pustiu si inundat in urma ei, strazile se transformau intr-o pista de sprint pentru noi cu obstacole neconventionale reprezentate de baltoci, caci scopul era nu sa sari peste ele ci sa intri cat mai vartos in ele, sa te stropesti cat mai mult, sa simti cum piciorul se afunda tot mai mult in baltoaca si sare tot mai multa apa, incat te acopera cu totul. Viteza, coordonarea, momentul decisiv calcarii apei erau atribute cheie in aceasta intrecere “ploioasa”.
Si iata cum creierul meu si-a amintit de toate astea in ziua de ieri, o zi binecuvantata de ploaie cu ploaie, in care eu ma bucuram cand calcam intr-un ochi de apa si cand eram stropit cu si mai multa patima de ploaie, aliatul de nadejde al amintirilor “rupestre”. Si se prelingea, se prelingea, se prelingea pe tricoul meu negru, prins in vartejul transei cotidiene. Mami,oare de ce inca mai ploua afara?
